#CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 şi ce a urmat după aceasta

1934 – Hitler devine cancelar al Germaniei

1936 – 1939 Războiul civil din Spania

• Controversa din jurul asasinării lui Kennedy. Cine l-a vrut mort şi ce rol are teoria lui…
• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri

Abdicarea regelui Alfons XIII şi proclamarea republicii în 1931 nu au reuşit să rezolve problemele societăţii spaniole, marcată de efectele negative ale unei modernizări întîrziate. Această situaţie adus la radicalizarea curentelor politice modernizatoare şi conservatoare, pe fondul accelerării crizei europene în anii 1930, scrie Mediafax.

Ca urmare, la 18 iulie 1936 militarii din Marocul spaniol se revoltă împotriva guvernului republican, declanşându-se un sângeros război civil. Efectele conflictului au fost amplificate de implicarea Germaniei naziste şi Italiei fasciste de partea rebelilor naţionalişti conduşi de generalul Francesco Franco şi a URSS de partea republicanilor, în conducerea cărora comuniştii ocupau poziţii importante. În cele din urmă, intervenţia directă germano-italiană şi neutralitatea anglo-franceză s-au dovedit mai puternice decât brigăzile internaţionale comuniste care-i susţineau pe republicani.
După retragerea Brigăzilor internaţionale în octombrie 1938, situaţia militară a republicanilor a început să se degradeze, ei pierzând în ianuarie 1939 Barcelona, iar în februarie provincia Catalonia, unul din fiefurile lor. La 27 februarie guvernul republican va primi şi o puternică lovitură diplomatică, Anglia şi Franţa democratică, care fuseseră neutre pînă atunci, au recunoscut guvernul naţionalist al lui Franco. După ce la 5 martie flota republicană se va retrage în Tunisia franceză, a doua zi colonelul Casado dă o lovitură de stat la Madrid şi predă apoi capitala naţionaliştilor, punând capăt războiului civil început în 1936. Printre primele măsuri luate de Franco în aceeaşi lună au fost anularea reformei agrare republicane şi aderarea Spaniei la Pactul Anticomintern alături de Germania, Italia şi Japonia, urmate de ieşirea din Liga Naţiunilor în mai, în spiritul politicii Germaniei naziste.

1939 – Pactul Molotov-Ribbentrop

Desfiinţarea Cehoslovaciei în martie 1939 de către Hitler şi noile sale pretenţii la adresa Poloniei, au determinat Marea Britanie şi Franţa pe de o parte şi URSS pe de alta să înceapă negocieri militare în vederea unei eventuale riposte comune faţă de Germania. Dar respingerea de către Polonia şi România a condiţiei Moscovei de acces al trupelor sovietice pe teritoriul celor două ţări în cazul unui conflict cu Germania şi lipsa unui mandat ferm al negociatorilor occidentali au făcut imposibil realizarea unui acord. În această situaţie Stalin a accelerat negocierile cu partea germană, concretizate cu încheierea la Moscova a pactului de neagresiune germano-sovietic de la 23 august 1939, cunoscut după numele semnatarilor lor, miniştrii de externe german Wilhelm Ribbentrop şi sovietic Viaceslav Molotov. Deşi în conţinutul său era un tratat obişnuit, protocolul adiţional secret cuprindea clauze care parafau o adevărată împărţire a spaţiului dintre cele două mari puteri, respectiv Europa centrală şi de est, respectiv Polonia, ţările baltice, în cazul României URSS vizând Basarabia. Deşi semnatarii erau exponenţii a două ideologii considerate ireconciliabile, realizarea înţelegerii a arătat că uneori extremele se ating, în cazul de faţă ducând la declanşarea celui de al doilea război mondial, prin atacarea Poloniei de către cele două ţări la 1 şi respectiv 17 septembrie 1939.

1940 – Pierderile teritoriale ale României

Capitularea Franţei la 22 iunie 1940 şi izolarea Marii Britanii anulau practic garanţiile de securitate acordate de aceste ţări României în martie 1939. Pentru URSS această situaţie a constituit un moment favorabil pentru a relua Basarabia, bazîndu-se pe neintervenţia Germaniei, conform protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov. Dar pretenţiile teritoriale din cele două ultimatumuri sovietice din 26 şi 28 iunie au vizat şi Bucovina, depăşind chiar şi prevederile protocolului şi provocând o intervenţie germană pe canale diplomatice secrete, în urma cărora URSS se va mulţumi cu nordul acestei provincii. Deşi regele Carol II a renunţat apoi oficial la garanţiile occidentale şi a introdus pe legionari în noul guvern Ion Gigurtu, pentru a câştiga încrederea noii stăpîne a Europei, Germania, aceste demersuri nu au avut efect. În urma celui de al doilea arbitraj de la Viena al Germaniei şi Italiei, care a avut loc la 30 august, România a trebuit să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, Germania garantându-i integritatea noilor graniţe. În aceeaşi perioadă, la 7 septembrie la Craiova s-au încheiat negocierile româno-bulagre privind problemele de frontieră, încheiate cu semnarea unui tratat prin care România ceda Cadrilaterul (sudul Dobrogei). Alipirea celor două judeţe din sudul Dobrogei la Bulgaria s-a făcut simultan cu un schimb de populaţie. Pierderile teritoriale au avut un puternic impact asupra vieţii politice româneşti, influenţând schimbarea regimului în interior şi a orientării strategice pe plan extern de la democraţiile atlantice la Germania nazistă.

Guvernul Ion Antonescu

Pierderile teritoriale din 1940 şi presiunea politică exercitată de adversarii săi legionari, sprijiniţi de Germania nazistă, stăpâna Europei după căderea Franţei în iunie au dus la căderea regimului autoritar al regelui Carol II în septembrie 1940. Mai întâi, regele a fost nevoit să–l înlocuiască la 4 septembrie pe fidelul premier Ion Gigurtu cu un adversar al său, generalul Ion Antonescu. A doua zi, generalul a fost învestit de rege cu depline puteri, fiind suspendată Constituţia din 1938, care consacrase regimul autoritar carlist. La 6 septembrie regele a fost nevoit să abdice şi să părăsească ţara, sub gloanţele legionarilor, care încercau să se răzbune pentru executarea Căpitanului lor, Zelea Codreanu, în 1938. Nevoit să ţină seamă de ascensiunea politică a legionarilor în ultimii doi an şi de sprijinul acordat acestora de Reichfuhrerul SS Heinrich Himmler, Antonescu a împărţit puterea cu aceştia. Astfel la 14 septembrie a fost proclamat statul naţional-legionar, în guvernul căruia Horia Sima, comandantul Legiunii Arhanghelului Mihail, deţinea funcţia de vicepremier. Această formulă politică va dura pînă în ianuarie 1941, cînd generalul îi va îndepărta pe legionari de la putere. La 12 octombrie 1940, în urma acordului dintre guvernele german şi român, o misiune militară germană va pătrunde pe teritoriul României, avînd principala sarcină de a proteja instalaţiile petrolifere din Valea Prahovei, vitale pentru efortul de război german.

Churchill prim ministru al Marii Britanii

Declanşarea ofensivei germane împotriva Franţei şi a unor ţări neutre ca Belgia, Olanda şi Luxembourgul la 10 mai 1940 a năruit ultimele speranţe ale anglo-francezilor în sensul unei păci de compromis cu Hitler. Atacul german, care pusese capăt “războiului ciudat “ început pe frontul de vest în septembrie 1939, semnifica în modul cel mai explicit eşecul politicii conciliatoriste anglo-franceze. Ca urmare, Neville Chamberlain, premier conservator din 1937, şi-a dat demisia, fiind înlocuit cu intransigentul său coleg Winston Churchill. Pregătindu-se pentru o confruntare lungă şi dură, acesta a format un cabinet de unitate naţională cu laburiştii şi şi-a prevenit compatrioţii că în viitor nu îi aşteptau decît “lacrimi şi sânge”. Deşi şi-a condus ţara la victorie în cei şase ani de război, Churchill a pierdut alegerile din iulie 1945 în favoarea laburiştilor.

1941 – Axa invadează URSS

În urma eşecului din bătălia aeriană a Angliei în iulie-septembrie 1940, Hitler a fost nevoit să anuleze debarcarea în insulele britanice. Dar prelungirea războiului naval şi aerian cu Marea Britanie cerea mari cantităţi de materii prime şi atunci Fuhrerul s-a întors spre răsărit, atacând URSS prin surprindere la 22 iunie 1941. România şi Finlanda s-au alăturat Germaniei pentru a-şi recupera terioriile pierdute în 1940, iar Ungaria, Slovacia şi Italia, pentru a-şi sprijini aliatul sau protectorul. Scopul Planului Barbarossa era distrugerea principalelor forţe sovietice în spaţiul european al Rusiei şi atingerea liniei Arhanghelsk (nord)-astrahan (sud), după care ar fi urmat transformarea acestui spaţiu într-unul de furnizare al materiilor prime, populaţia slavă, considerată inferioara, urmînd sa fie folosită ca forţă de muncă. Subestimarea cuantumului forţelor sovietice, mutarea rapidă a industriei sovietice din Europa în Ural, capacitatea propagandei sovietice de mobilizare a populaţiei pentru rezistenţă şi condiţiile de climă şi de relief au dus la prelungirea campaniei pînă la începutul iernii ruseşti în octombrie. Anotimpul rece şi distanţele uriase aveau să fie fatale pentru tactica “blitzkrieg” a Wehrmachtului, acesta suferind lîngă Moscova prima înfrîngere din acest război în decembrie-ianuarie 1942.

1942-1943 – Victoria sovietică la Stalingrad

Ofensiva germană declanşată în iunie 1942 nu şi-a mai propus distrugerea URSS, ci doar capturarea importantelor cîmpuri petrolifere din Caucaz în vederea continuării războiului pe două fronturi. Pentru aceasta însă era necesară ocuparea oraşului Stalingrad, port la Volga, pentru asigurarea flancului armatelor din Caucaz. În bătălia crâncenă care a început în septembrie 1942 pentru controlul acestui oraş, sovieticii au măcinat forţa ofensiva a Armatei 6 germană comandată de generalul Friederich von Paulus, deşi aceasta ocupase 90% din oraş. În momentul trecerii la contraofensivă la 19 noiembrie, masivele forţe blindate sovietice au măturat rezistenţa germanilor, românilor, ungurilor şi italienilor, resuşind să încercuiască la Stalingrad armata de elită a lui Paulus şi să împingă frontul cîteva sute de km spre vest. O încercare de despresurare a eşuat în decembrie 1942, în timp ce Luftwaffe (forţele aeriene germane) nu reuşea să aprovizioneze corespunzător “cazanul” de la Stalingrad, în condiţiile celei de a doua ierni ruseşti suportate de armata germană. După ce la 26 ianuarie sovieticii au secţionat zona din ce în ce mai restrânsă controlată de germani, la 30 ianuarie, cu ocazia aniversării a 10 ani de la preluarea puterii, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de feldmareşal, în speranţa că acesta nu se va preda. Dar chiar a doua a zi Paulus a capitulat, urmat la 2 februarie de cealaltă grupare. Această titanică încleştare pentru oraşul care purta numele dictatorului sovietic şi care devenise o obsesie pentru Hitler, este considerată ca fiind cea mai importantă de pe frontul de est şi din al doilea război mondial. Pierderile uriaşe umane, materiale şi teritoriale ale germanilor vor marca decisiv starea psihologică a armatei germane, înfrântă încă o dată într-o bătălie de iarnă.

23 august în România

Anul 1944 a adus noi înfrângeri pentru armatele germano-române în sectorul de sud al frontului de est şi mutarea războiului pe teritoriul României în luna martie. În aprilie–august au avut loc intense tatonări secrete ale guvernului şi opoziţei de la Bucureşti pentru ieşirea din război, dar condiţiile sovietice au fost considerate inacceptabile. Dar in momentul în care armata sovietică a declanşat o nouă ofensivă în sud la 20 august, ce anunţa distrugerea şi ocuparea ţării, regele Mihai l-a demis pe premierul Ion Antonescu, arestându-l imediat. Armata şi opoziţia, condusă de Iuliu Maniu (PNŢ) şi Dinu Brătianu (PNL), precum şi comuniştii reprezentaţi de Lucreţiu Pătrăşcanu au sprijinit actul regal. Intervenţia armatei germane pentru restabilirea situaţiei a dus la instituirea stării de război cu Germania la 24 august alături de Naţiunile Unite, dar, profitând de poziţia de învingător, URSS a amânat semnarea armistitţiului cu România până la 12 septembrie. Sovieticii au obţinut avantaje militare, politice şi economice, utile în procesul de comunizare a României, în contextul în care grosul forţelor române se va afla pe frontul antigerman pînă la 12 mai 1945, aducându-şi o semnificativă contribuţie la victoria împotriva lui Hitler.

1945 – Conferinţa de la Yalta

Spre deosebire de prima conferinţă la nivel înalt a SUA, URSS şi Marea Britanie de la Teheran din noiembrie 1943, când s-au discutat probleme militare, la Yalta (peninsula Crimeea, Ucraina) la 4-11 februarie 1945 s-au discutat şi probleme politice. Contextul militar favorabil Naţiunilor Unite le-a permis preşedintelui american Franklin Roosevelt, premeirului britanic Winston Churchill şi celui sovietic Iosif Stalin să abordeze şi problema organizării postbelice a Europei şi a lumii. Ca urmare a fost adoptată o Declaraţie asupra Europei eliberate, în care se vorbea despre instaurarea democraţiei pe continent. Necesitatea de a se folosi un limbaj comun pentru a marca unitatea de voinţă pentru continuarea războiului pînă la victoria finală nu a putut ascunde decât pentru scurt timp faptul că părţile aveau un înţeles diferit asupra termenului democraţie. În timp ce Roosevelt şi Churchill o vedeau ca o democraţia parlamentară, Stalin o înţelegea ca democraţie populară. Ca urmare a prezenţei militare sovietice rezultate în urma războiului, ţările din Europa de est vor înţelege democraţia în următorii 45 de ani aşa cum a înţeles-o Stalin.

Instalarea guvernului Petru Groza

În condiţiile prezenţei armatei sovietice în România şi a armatei române pe frontul antigerman, comuniştii conduşi de Ana Pauker şi Gh. Gheorghiu Dej încep să facă presiuni din ce în ce mai mari pentru preluarea puterii. Prim-ministrul gen. Nicolae Rădescu, fidel regelui Mihai I şi regimului constituţional reinstituit după 23 august, încearcă să se opună. Lipsit de orice mijloace de rezistenţă, este obligat să demisioneze la 28 februarie. La Bucureşti soseşte apoi Andrei Vîşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic şi fost procuror în procesele staliniste din anii ‘30, care va impune la 6 martie în mod ultimativ regelui Mihai numirea ca prim ministru a lui Petru Groza, un politician de stânga apropiat comuniştilor, care vor deţine posturlile cheie în noul guvern. Legendara replică a lui Vîşinski “Aici, Yalta sînt eu”, dublată de pumnul bătut în masa regelui, au semnificat începutul procesului de comunizare a României.

Capitularea Germaniei

Reuşita debarcării aliaţilor anglo-americani în Franţa în iunie 1944 a pus Germania nazistă în faţa unui război pe două fronturi terestre în faţa unei coaliţii a Naţiunilor Unite net superioară pe toate planurile. Ca urmare, la 26 aprilie armatele americane şi sovietice se întîlneau la Torgau, pe fluviul Elba, în inima Germaniei. Berlinul a capitulat în faţa sovieticilor la 2 mai, dupa ce Hitler se sinucisese la 30 aprilie. După ce germanii au capitulat pe frontul de vest la 7 mai la Reims, mareşalul Wilhelm Keitel, şeful Înaltului comandament german, a semnat capitularea în faţa tuturor aliaţilor la Berlin în noaptea de 8 spre 9 mai. Guvernul amiralului Karl Donitz, desemnat succesor de către Hitler, a fost arestat la 23 mai la Flensburg, în nordul Germaniei, de către britanici, care au pus capăt astfel celui de al treilea Reich, care trebuia sa dureze 1000 de ani.

Sfîrşitul celui de al doilea război mondial

După ce la 15 august împăratul Hirohito a vorbit în premieră la radio pentru anunţa capitularea ţării în faţa Naţiunilor Unite, la 2 septembrie reprezenţanţii politici şi militari ai Japoniei au semnat actul de capitulare pe cuirasatul american Misssouri la 2 septembrie. Cel de al doilea război mondial a durat şase ani şi o zi.

1945-1946 Greva regală în România

Impunerea de către sovietici a guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 a avut ca efect iniţierea unei politici de comunizare a României de către acest guvern dominat de comunişti. Regele Mihai, care reprezenta practic singura instituţie a statului neinfluenţată de comunişti, refuză de la 21 august 1945 să mai contrasemneze decretele legi guvernamentale, după ce ceruse fără efect demisia guvernului. Conflictul a depăşit însă graniţele României, intrând în atenţia marilor puteri învingătoare Marea Britanie, SUA şi Uniunea Sovietică, dată fiind situaţia de ţară învinsă a României, aflată sub incidenţa armistiţiului din septembrie 1944. După negocieri la nivel de ambsadori la Moscova, s-a căzut de acord în ianuarie 1946 ca regele să accepte încetarea grevei în schimbul intrării în guvern a câte unui reprezentant ai PNŢ şi PNL. Greva a încetat la 8 ianuarie, dar rangul de ministru fără portofoliu al celor doi reprezentanţi ai partidelor democratice lipsea de substanţă această concesie comunistă, în condiţiile în care în România era prezentă o întreagă armată sovietică şi nici un soldat occidental. Acest conflict între şeful statului şi şeful guvernului este singurul de acest tip în prima perioadă de regim democratic din istoria României.

1946 – Procesul Marii Trădări Naţionale

După arestarea sa la 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost preluat imediat de o formaţiune militară comunistă care l-a predat apoi sovieticilor. Dus la Moscova, unde a fost interogat, Antonescu a fost trimis apoi la Nurenberg, pentru a depunde mărturie în procesul intentat foştilor conducători nazişti în 1945-1946. Apoi, în condiţiile prezenţei la putere a guvernului comunist prosovietic a lui Petru Groza, a fost retrimis în ţară pentru a fi judecat pentru crime de război. În perioada 7-20 mai 1946 el a compărut, împreună cu mai mulţi colaboratori, în faţa Tribunalului Poporului, în cadrul “Procesului Marii Trădări Naţionale”. În faţa acestei instanţe ad-hoc, martorul Iuliu Maniu a strâns mâna mareşalului, după terminarea depoziţiei sale. Fostul prim-mininistru şi “conducător al statului” a fost condamnat la moarte împreună cu alţi şase colaboratori, dar, la propunerea guvernului, numai trei (generalul Constantin Pantazi, Eugen Cristescu şi Radu Leca) au fost graţiaţi de către rege, pedeapsa fiindu-le comutată la muncă silnică pe viaţă. La 1 iunie, Ion Antonescu a fost executat la fortul Jilava împreună cu Mihai Antonescu, fostul său vicepremier, Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei, şi generalul Constantin (Piki) Vasiliu, fost ministru.

În a treia parte, campania #CentenarulRosu oferă detalii despre înfiinţarea NATO şi cum Războiul Rece a făcut ca primul om să ajungă în spaţiu.